Mănăstirea Râmeț Deschis acum

Mănăstirea Râmeț este unul dintre cele mai vechi așezăminte călugărești din Transilvania. Ridicată în Munții Trascăului, pe lângă râul Geoagiului (în limba dacă Germisara) într-un loc numit de mocani „Valea Mănăstirii”, bisericuța cu hramul Izvorul Tămăduirii poartă ascunse în zidurile-i firave nu puține taine. Se cunoaște cu precizie că al treilea strat de fresce de pe zidurile interioare a fost pictat de Mihu de la Crișul Alb în 1377. Acest element face din lăcaș unul dintre puținele biserici românești de piatră databile, poate, în secolul XIII.

Mănăstirea și biserica s-au aflat sub protecția lui Matei Corvin, a voievodului Radu Vodă cel Mare, precum și a lui Mihai Viteazu, care a refăcut-o. Mănăstirea păstrează în registrul iconografic pictat în interiorul ei, una dintre imaginile rare ale episcopului unit al Blajului, Ioan Inocențiu Micu-Klein, ca protector al lăcașului de cult. Perioada zbuciumată a celei de-a doua jumătăți a secolului XVIII, marcată de luptele confesionale dintre români, cu acea răscoală pornită de călugărul Șofronie (străin de neamul valahilor ardeleni, după cum consemnează cronicile vremurilor), este consemnată de unul dintre călugării uniți (bazilitani) de-aici: „scris-am eu Silvestru monahu când au stricat necredincioșii mănăstirea de la Râmeț și cea de la Geoagiu, la anul 1762, în august 20, într-o zi de sâmbătă spre pieirea loru”. După o nouă distrugere, ca represalii pentru participarea localnicilor la răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, (1785), biserica este refăcută în 1792. Mănăstirea se redeschide la 1940, iar în 1955 sinodul hotărăște transformarea ei în mănăstire de maici. În 1959, este desființată de comuniști, dar maicile revin în 1962, sub „acoperirea” unei secții de covoare.