Drumul dintre munți

Există drumuri pe care le parcurgi doar ca să ajungi undeva.
Și există drumuri care devin destinație în sine.

Cel dintre Șugag și Transalpina e din a doua categorie — o fâșie de asfalt care se strecoară printre munți, ape și păduri, purtând cu tine senzația că lumea s-a oprit pentru câteva clipe doar ca să te lase să treci.

Dimineața, aburul se ridică ușor peste Lacul Tău, iar soarele taie ceața în dâre fine de lumină.
E liniște. Doar păsările și zgomotul motorului care pare un intrus într-o lume care trăiește altfel — fără grabă, fără notificări, fără timp.

Pe măsură ce urci spre munte, fiecare curbă deschide o altă poveste.
Casele din lemn, lăsate parcă în grija cerului, par să-ți spună că aici oamenii n-au plecat niciodată cu adevărat. Doar au învățat să trăiască în ritmul pădurii.
Păstorii coboară încet cu turmele, salută simplu, fără vorbe mari — și în acel gest mic e toată înțelepciunea locului: un salut între oameni care știu cât de puțin le aparține muntele și cât de mult le oferă.

Undeva, deasupra Șugagului, începi să simți aerul curat altfel.
Nu e doar oxigen, e o senzație de gol frumos, de eliberare.
Pe marginea drumului vezi cum apele Sebeșului se rostogolesc peste stânci, uneori furios, alteori domol.
Totul e o succesiune de contraste — putere și calm, zgomot și tăcere, lumină și umbră.

Când ajungi la barajul Oașa, lumea se schimbă complet.
Lacul e o oglindă uriașă în care munții se privesc dimineața și se recunosc.
Culorile se schimbă cu ora, iar dacă prinzi apusul, totul devine o pictură lichidă în nuanțe de cupru.
Mulți turiști opresc pentru poze. Cei care rămân mai mult încep să asculte.

Acolo înțelegi că uneori nu trebuie să „faci” nimic pentru a trăi ceva memorabil.
Doar să fii acolo.

Și dacă îți continui drumul spre Transalpina, ai impresia că urci spre cer.
Culmile se deschid, aerul devine rece și curat, iar tu realizezi că toată călătoria nu era despre destinație, ci despre transformare.
Despre cum un drum de munte te poate face să te regăsești, fără să-ți propui asta.

La coborâre, înțelegi de ce oamenii din zonă spun simplu: „Munții ăștia nu se vizitează, se simt.”
Aici, fiecare piatră are o poveste, fiecare apus e o confesiune și fiecare respirație e un mic act de recunoștință.

Încheiere:

Drumul dintre munți nu e doar o rută spectaculoasă.
E o lecție despre simplitate, tăcere și echilibru.
O amintire care nu se termină când motorul se oprește, ci abia atunci începe — în tine.